Suntem atât de jos în toate încât ne agățăm cu disperare de cei mai buni dintre noi. Așteptăm de la vârfurile noastre să schimbe ce nu reușim noi să schimbăm în ani de dezamăgiri. Le punem pe umeri responsabilități multiple, de care parcă abia așteptăm să scăpăm, pe care le pasăm din prima, fără preluare. Ca să putem apoi constata amar și cu efect liniștitor pentru propria conștiință: „Dacă nici el/ea, care e un star, nu a reușit să miște lucrurile, ce-aș fi putut face eu?” Și ne liniștim până la următoarea performanță, de obicei sportivă.
Ne-ar plăcea să-l vedem pe Hagi cum dă de pământ cu guvernele și ia soarta fotbalului în propriile mâini. S-o vedem pe Simona activă după ce se retrage, implicată în crearea unui sistem sănătos de modelare a marilor sportivi. Pe Cristina să scoată dintr-o cutie magică încă zece ca ea și să ne batem din nou la titlul mondial.
Pe David Popovici încă nu am apucat să-l împovărăm cu greutăți adiacente drumului pe care și l-a ales. Poate și dintr-o jenă minimă, n-are nici 18 ani, fraților, ce să-i cerem? Să dea cu pumnu-n masă și să facă bazine olimpice în toată țara? Îl mai lăsăm puțin, să mai ia un snop de medalii, după care o să-i cerem să facă ce nu suntem noi în stare să facem.
Culmea e că David cel Mare e primul care să-și asume responsabilități. Vorbește despre copii sănătoși, despre mișcare, despre o resetare a sportului de pe la noi. Și speră că performanțele lui vor revoluționa felul în care ne raportăm la viață și la sport. Vast proiect, nu-i așa?
Până atunci, David cel Mare ne oferă gratuit cursuri despre viață. Aproape fără să vrea, pentru că așa e el și îi vine natural, ne ține un curs despre educație. Fiecare cuvânt pe care îl rostește are în spate ani de educație. În primul rând, cea primită de la părinți. Este evident că David a trăit și trăiește într-un mediu conectat puternic la civilizație. De unde ne putem întări încă o dată convingerea că schimbarea vine de la fiecare dintre noi. De acasă. Educația e cea care a pus bazele performanței fenomenale a lui David. Apoi, trebuie că și școala a contribuit masiv la dezvoltarea lui, pe bazele deja create. Dar e clar că școala nu putea face nimic fără fundația familiei.
Un alt curs predat de David cel Mare este despre modestie. Ce-l împiedică pe acest puști să și-o ia în cap, să ne arunce zeflemitor false pilde, să se creadă cel mai tare din parcare? Apropo, el chiar este cel mai tare din parcare! Aș zice că modestia și-o extrage tot din educație.
David cel Mare ne predă și un curs despre pasiune. Ce rost are să faci ceva în viață dacă nu te pasionează ceea ce faci? Pasiunea e cea care te ajută în momentele critice, când nu-ți iese antrenamentul, când nu obții timpii doriți, când îți vine să mai dormi o oră peste programul impus. Pasiunea e cea care te împinge la propriu. Dublată de tenacitate, pasiunea te poate muta munții. Ceea ce face acum David cel Mare.
Mai e și cursul despre încredere. Despre felul în care te raportezi la lume. Despre știința de a face lucrurile cum poți tu mai bine. Și despre liniștea pe care ți-o dă convingerea că ai dat tot ce puteai. Că ai aruncat demult la gunoi orice resemnare mioritică. Restul e plăcere, distracție în bazin. Ca să te distrezi un minut muncești sute de ore. Acesta e prețul. Pe care îl plătești fără minime regrete. Din pasiune. Din educație.
David cel Mare ne oferă un curs gratuit și despre munca în echipă. Părinți, staff tehnic, federație. Deși e actualul exponent al unui sport individual, David cel Mare știe că nu ar fi putut niciodată singur. Cine poate? A devenit axiomatic faptul că unde-s doi români începe o ceartă, dar aici avem parte de ceea ce se numește excepție. De o muncă în echipă, complexă, bine dozată și care să fie în slujba unui scop precis: băiatul care înoată repede să înoate și mai repede și să fie cel mai bun. Aici, scopul nu scuză mijloacele ci scopul impune mijloacele. Doar cu o echipă conectată total la scop se poate atinge formidabilul.
În plus, David cel Mare nu pare să trateze viața ca pe un sport individual. Dimpotrivă. Nu se exclude din colectiv, doar ca să-și vadă de treaba lui. Caută integrarea acolo unde se simte confortabil. Iar discursul lui arată asta, nu vorbește doar despre el, despre performanțele lui. Insistă pe impactul colectiv pe care ar vrea și ar trebui să-l aibă o asemenea performanță individuală.
La cursul despre talent nu ar fi prea multe de zis. Se spune că-l ai sau nu. Nu e chiar așa. E un talent în sine să-ți descoperi la timp talentul. Apoi, să-l cultivi cu grijă. Să-l crești cu muncă asiduă, cu disciplină. Ca să-l poți valorifica la maxim.
Pentru a evalua cât e talent în ceea ce face David cel Mare e nevoie de un ochi specializat. Și, zic oamenii mari, performanța înseamnă 99% muncă și 1% talent. Cred că David mustește de talent și ar doborî și acea limită de un procent. Problema e că muncește atât de mult încât să rămână tot 99 de procente de transpirație.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER